Primele obiective în terapie: De ce autocontrolul este important?
Atunci când începem terapia cu un copil cu autism, primul obiectiv nu este neapărat învățarea unor abilități complexe, ci obținerea controlului – atât al adultului, cât și al copilului. Dar de ce este atât de important acest aspect?
Orice comportament al copilului poate fi înțeles analizând trei componente majore:
1. Patologia – cât de mult din comportament este efectiv determinat de tulburarea de spectru autist
De cele mai multe ori, această componentă reprezintă între 10% și 20% din comportamentele observate. Este partea "încorporată" a autismului.
2. Influența mediului extern
Aici vorbim despre modul în care reacționează părinții, familia și mediul înconjurător la anumite comportamente. Aceste reacții pot întări comportamentele problematice și le pot intensifica. Paradoxal, acesta este de obicei procentajul cel mai mare, între 60% și 70%, arătând cât de mult contează ceea ce facem noi ca adulți în jurul copilului.
3. Functionalitatea creierului și integrarea senzorială
Această componentă, de aproximativ 10–20%, include modul în care creierul copilului percepe și procesează stimuli din mediul înconjurător. Problemele în integrarea senzorială pot genera frustrare, hiper- sau hiposensibilitate și, implicit, comportamente dificil de gestionat.
Din aceste motive, terapia începe cu controlul comportamental și autoreglarea. Scopul este ca adultul să poată ghida copilul, să stabilească limite clare și sigure, iar copilul să învețe treptat să-și gestioneze emoțiile, impulsurile și reacțiile. Astfel, putem preveni escaladarea comportamentelor problematice și putem crea un cadru propice pentru învățare și dezvoltare.
Controlul inițial nu înseamnă reprimarea copilului, ci oferirea unui cadru predictibil și sigur, unde copilul poate învăța să-și gestioneze furia, frustrările, nevoia de stimulare și reacțiile generate de patologie. Abia după ce acest control este stabil, putem trece la dezvoltarea altor abilități sociale, cognitive și senzoriale.
Odată ce baza controlului este formată, trecem la următorul obiectiv: învățarea creierului că există și alte variante de răspuns în afara celor nefuncționale. Un copil cu autism acționează deseori automat, ghidat de un tipar neuronal nefuncțional. Spre exemplu, atunci când vrea ceva, el poate învăța că dacă plânge/ se mușcă, vine un adult și încearcă să gasească variante de a-l liniști prin a-i oferi lucruri, deci poate învăța ca așa obține și rezultă un comportament disfuncțional.
Aici intervine munca terapeutică: îl învățăm un model de comunicare funcțional, adaptat realității și siguranței sociale. Îl învățăm să se uite în ochii adultului, să arate cu degetul, să folosească gesturi clare sau cuvinte simple. Tot în această etapă, copilul învață moduri sănătoase de gestionare a furiei și frustrării:
• nu lovești, nu muști, nu te tăvălești pe jos;
• învață să respire, să se calmeze, să accepte că uneori există și alte drumuri;
• să încerce să explice ce vrea, nu doar să reacționeze.
În esență, îl învățăm că există alternativă, că poate alege un comportament care îl ajută să fie înțeles, nu respins.
Ne dorim ca el să treacă treptat de la reacția imediată ("lovesc, mușc, țip, mă arunc pe jos") la răspunsuri controlate, în care poate cere, poate aștepta, poate accepta alternative.
După ce s-au pus bazele controlului și ale comportamentelor funcționale, urmează o etapă esențială: copilul trebuie să înțeleagă de ce comunică și cum comunică corect. Aici se face mai multă lumină în tot ceea ce înseamnă comunicare. Dacă nu este implementat un concept de comunicare cu scop, pot apărea forme de comunicare disfuncționale, cum ar fi ecolalia (repetarea mecanică a cuvintelor fără înțelegerea sensului).
Comunicarea despre care vorbim este cea naturală, codată genetic. Creierul nostru este construit să comunice într-un anumit mod, într-o succesiune firească: vizual – gestual – verbal.
1. Etapa vizuală – copilul învață să comunice la nivel vizual, învață să comunice ceea ce dorește doar cu contactul vizual, fiind menținut și de cerere.
2. Etapa gestuală – copilul arată, privește, indică, combină gestul cu contactul vizual.
3. Etapa verbală – abia după ce primele două sunt bine consolidate, începem să contruim verbalul.
Astfel, copilul învață să comunice cu scop, nu doar să repete cuvinte. Învață să asculte o propoziție până la capăt, să o gândească și să ofere un răspuns. Aceasta este baza dialogului real, a comunicării autentice. Doar după ce aceste etape sunt stabilite, limbajul verbal capătă sens, intenție și valoare socială.
Drumul terapeutic al unui copil cu autism nu începe cu litere, cifre sau exerciții complicate, ci cu reglare, control și înțelegere. Pentru că progresul nu începe cu "spune mama", ci cu "mă pot liniști, mă pot conecta și pot comunica intenționat".
Pentru a vă veni în ajutor, v-am lăsat un chestionar pe care îl folosim pentru a vedea unde e aria de control mai mare pentru a interveni acasă şi în terapie.